Chiar dacă nucleul legislativ privind protecția consumatorilor există la nivel european și național de aproximativ 15-20 de ani, litigiile în acest domeniu au cunoscut în România o creștere în amploare abia în ultimii cinci ani (2010 – 2015). Această situație a fost generată deopotrivă de intrarea în vigoare a unor acte normative (a se vedea OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori) dar, în mare măsură, și de climatul economic, social și politic care a avut rol de factor favorizant.

Criza economică, valul de disponibilizări și reducerile salariale operate atât în aparatul de stat, cât și în mediul privat au concurat la șubrezirea capacității împrumutaților de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate la momentul încheierii contractelor de credit, mulți dintre aceștia încercând să găsească în legislația privind protecția consumatorilor un remediu pentru problemele pecuniare cu care s-au confruntat sau continuă să se confrunte.

În cele ce urmează, ne propunem să facem o radiografie a situației actuale a litigiilor consumatorilor împotriva instituțiilor bancare și să încercăm să observăm dacă abordarea consumatorilor de a învesti instanțele de judecată cu un volum impresionant de cereri în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele de credit reprezintă unica soluție pentru restabilirea încrederii și a echilibrului în relațiile dintre cele două tabere combatante.

 

Cu titlu prealabil, merită menționat faptul că, la nivel european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogarea Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor. De asemenea, în 2014, a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48 și 2013/36/UE și a Regulamentului UE nr. 1093/2010.

În dreptul intern, parte din directivele menționate mai sus au fost transpuse prin deja celebrele: (i) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și (ii) OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În ceea ce privește Directiva 17/2014, termenul limită acordat statelor membre pentru transpunerea în legislația internă a fost 21 martie 2016 (în România încă nu a fost transpusă).

Litigiile consumatorilor împotriva băncilor au ajuns să cunoască actualmente o anumită amploare odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 ce a avut drept scop clarificarea costurilor percepute de bănci în contractele de credit. Fenomenul a căpătat desigur volum și consistență și pe un substrat subiectiv, în contextul unei mediatizări excesive și pe alocuri agresive transformate aproape într-o veritabilă campanie de stigmatizare a sistemului bancar și identificare a acestuia cu principalul responsabil al situației financiare în care se regăsesc anumiți consumatori.

La capitolul factor subiectiv am putea adăuga și capacitatea de influențare și de propagare pe care o are puterea exemplului personal sau, mai bine punctat, puterea exemplului vecinului, cunoștinței, rudei etc. Din nefericire, mulți consumatori pornesc acțiuni împotriva băncilor doar pentru că apropiați ai acestora au făcut-o, fără a lua în considerare faptul că fiecare speță are specificul său, care necesită o aplecare și o problematizare prealabile.  

În decursul acestor ultimi cinci ani de mișcări masive împotriva băncilor, am asistat la o evoluție pe trei nivele a acțiunilor consumatorilor. Totul a început cu acțiuni individuale, a continuat cu acțiuni colective (așa numitele ”class actions”) și, se pare, va culmina cu acțiunile inițiate de ANPC sau de asociațiile de consumatori.

Totuși, în esență, în multitudinea proceselor întemeiate pe legislația privind protecția consumatorului, pot fi evidențiate anumite caracteristici definitorii cu privire la elemente de genul perioadei în care au fost încheiate contractele de credit criticate, principalele capete de cerere cu care consumatorii învestesc instanțele, dar și cu privire la caracterul neunitar al hotărârilor adoptate de instanțele competente.

Astfel, preponderent sunt criticate clauze din contractele de credit încheiate în perioada 2006 – 2009, iar solicitările împrumutaților nu variază spectaculos, gravitând în jurul constatării pretinsului caracter abuziv/anulării clauzelor privitoare la comisioanele agreate contractual și percepute de bănci (de exemplu, comision de administrare, de urmărire riscuri, de acordare, de transformare, de rambursare anticipată etc.) și al caracterului abuziv al dobânzii percepute (cel mai criticat este caracterul variabil al dobânzii în funcție de indicii interni ai băncilor). În ultima perioadă, instanțele au fost învestite și cu solicitări de înghețare a cursului valutar (pentru contractele încheiate în monedă străină) la cursul BNR practicat la data semnării contractului de credit (de exemplu, situația creditelor în CHF).

Fără a intra în discuții tehnice cu privire la condițiile a căror neobservare trebuie întrunite cumulativ pentru ca o clauză să fie declarată abuzivă, la denaturarea principiilor de drept substanțial și a celor care guvernează procesul civil, atragem atenția asupra faptului că devine îngrijorătoare jurisprudența total neunitară și lipsa de eficacitate (imposibilitatea de punere în executare) a unui număr crescând de hotărâri judecătorești în această materie.

Cu titlu exemplificativ, menționăm faptul că au existat instanțe care au decis anularea clauzelor privind dobânda, fără a ține cont de faptul că, prin astfel de decizii, privează contractul de credit de cauza pentru care a fost încheiat (motiv de nulitate absolută a întregului contract cu consecința rambursării imediate și în integralitate a creditului acordat), transformându-l dintr-un act juridic cu titlu oneros (trăsătură esențială a contractului de credit) într-unul cu titlu gratuit. De asemenea, au existat instanțe care au intervenit în voința părților și au dispus înlocuirea formulei de calcul a dobânzii inserate în contractul de credit cu formula solicitată de reclamanți sau chiar cu o formulă considerată echitabilă de către instanță.

Dacă în ceea ce privește anularea clauzelor privind comisioanele am putea discuta de o consecință directă a restituirii sumelor percepute de către instituția bancară cu acest titlu (de obicei, sumele percepute drept comisioane sunt relativ ușor de cuantificat), în ceea ce privește anularea clauzelor ce reglementează dobânda lucrurile se complică semnificativ pentru consumatori, existând numeroase hotărâri care nu pot fi puse în executare de către reclamanți, deși, aparent, le-a fost admisă cererea.

Apreciem că o eventuală anulare a clauzelor care reglementează dobânda într-un contract de credit nu poate îndreptăți consumatorul să considere că din acel moment nu mai trebuie să achite dobândă băncii pentru suma împrumutată și că trebuie să-i fie restituite sumele achitate cu acest titlu, ci trebuie interpretată ca fiind o bază pentru negocieri ce trebuie purtate între bancă și consumator pe această temă.

 

În concluzie, s-a ajuns în situația în care contextul economic și social împreună cu o campanie eficientă de demonizare a instituțiilor bancare au condus în mod direct la o supraîncărcare a instanțelor cu acțiuni ce vizează analiza caracterului abuziv și anularea unor clauze inserate în contractele de credit. Totuși, finalitatea acestor acțiuni pare, câteodată, a fi îndoielnică, având în vedere costurile angrenate de un astfel de demers, dar și imposibilitatea consumatorilor de a executa anumite hotărâri pe care, paradoxal, le-au catalogat drept favorabile.

Un prim pas spre normalizarea situației ar fi conștientizarea faptului că finalitatea dorită de consumatori constând în declararea unei clauze ca fiind abuzivă nu poate fi anticipată aproape niciodată,  mai ales după data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 când băncile au procedat la clarificarea anumitor aspecte intens dezbătute anterior. Această conștientizare va putea fi făcută numai prin creșterea gradului de alfabetizare financiară și economică a populației, exercițiu care să aibă ca element central înțelegerea că deciziile de natură financiară trebuie luate după un studiu și o aplecare riguroase, că trebuie asumate și că anumite elemente de risc sunt imposibil de eliminat din contracte care se întind pe perioade îndelungate de 10, 15, 25 sau chiar 30 de ani.   

O soluție pentru relaxarea situației o poate reprezenta negocierea onestă dintre bănci și consumatori, cu condiția ca unui astfel de demers să i se dea o șansă reală și să nu fie catalogat ab initio drept un cal troian ori un măr otrăvit. Astfel, ar putea fi evitate situații paradoxale în care oferte avantajoase pentru consumatori au fost refuzate pentru simplul motiv că ”sigur oferta este o capcană” sau că avocatul reclamanților nu încurajase încheierea unei tranzacții din motive pur subiective: fie nu stipulase perceperea unui onorariu de succes în situația stingerii litigiului prin încheierea unei tranzacții, fie atitudinea belicoasă și publicitatea de care beneficia erau cele care prevalau.

Articol scris de Andrada Bulgaru și Cătălin Petrea. 

Descarcă articolul în format pdf.