Prin Hotărârea din 25 noiembrie 2020 pronunțată în cauza C-269/2019 (în continuare „Hotărârea”), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”) a reținut că:

">
COVID-19
RO EN

Noua hotărâre a CJUE privind efectele constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă

1.1.         Introducere

Prin Hotărârea din 25 noiembrie 2020 pronunțată în cauza C-269/2019 (în continuare „Hotărârea”), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”) a reținut că:

[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile întrun contract de împrumut […] și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat lear putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților […]”.

Hotărârea instanței europene a fost pronunțată la solicitarea Curții de Apel Cluj. Aceasta din urmă a apreciat că pentru a se stabili efectul concret al constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract de credit care se referă la modul de calcul al dobânzii variabile este ncesară interpretarea dată de CJUE art. 6 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (denumită în continuare „Directiva”), potrivit căruia:

Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate întrun contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Prezentul material conține:

·                    Motivele care au determinat solicitarea interpretării date de CJUE;

·                    O scurtă analiză a acestor motive;

·                    Analiza și posibilele efecte ale Hotărârii.

1.2.          Expunerea de motive

Faptul că, în special în ultimii 6 ani, instanțele naționale au fost învestite cu soluționarea unui număr impresionant de litgii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale nu constituie un secret.

De notorietate este și faptul că un procent majoritar al acestor litigii vizează clauze ale contractelor de credit încheiate între instituțiile de credit și persoanele fizice, în calitate de consumatori.

Hotărârea vizează acele situații în care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând stabilirea dobânzii curente, după următoarea structură:

(a)  Dobândă fixă în primul an, în cuantum de x% pe an, x fiind expres stipulat în cuprinsul clauzei;

(b)  Dobândă variabilă ulterior: marjă fixă de y% pe an + un indice de referință, z, diferit de EURIBOR la 6 luni/LIBOR la 6 luni (în funcție de moneda în care a fost acordat împrumutul). Această parte a clauzei stipulează expres cuantumul marjei fixe și precizează că z poate suporta modificări, noul cuantum urmând a fi afișat la sediile instituției de credit. Criteriile în funcție de care z variază sunt prevăzute de condițiile generale de creditare, anexate contractului de credit încă de la data încheierii acestuia. Aceleași condiții generale prevăd că împrumutatul are posibilitatea de a opta pentru o dobândă care variază exclusiv în funcție de EURIBOR la 6 luni / LIBOR la 6 luni, în funcție de moneda în care a fost acordat creditul.

Premisa de la care se pleacă este că instanța a admis cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la punctul (b) de mai sus.

Problema de drept care a fost deferită instanței europene se referă la efectele concrete ale admiterii acestei cereri, în condițiile în care (i) potrivit art. 6 din Directivă, anterior citat, clauza constatată ca fiind abuzivă ar trebui să nu creeze obligații în sarcina consumatorului și (ii) un asemenea contract, în care o instituție de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobânda curentă.

Până în prezent, la nivel național, două orientări s-au dovedit a fi majoritare:

i.     părțile sunt invitate să negocieze formula dobânzii curente ce trebuie aplicată ulterior primului an de creditare, întrucât instanța nu poate interveni în convenția părților, neputând stabili în afara acordului de voință a acestora un alt nivel al dobânzii/o altă formulă de stabilire a dobânzii variabile.

ii.      caracterul abuziv vizează doar punctul (b), valoarea de x% este expres prevăzută de punctul (a), împrumutatul a cunoscut-o și a acceptat-o, astfel încât aceasta va fi valoarea dobânzii curente aplicabile și după primul an de creditare.

Alte două categorii de soluții, minoritare la nivel național, dar majoritare în special în practica stabilită de două curți de apel și instanțele arondate acestora, vizează:

i.      aplicarea, după primul an de creditare, exclusiv a marjei fixe, de y% pe an.

ii.     înlocuirea, după primul an de creditare, a lui z cu EURIBOR la 6 luni/LIBOR la 6 luni, în funcție de moneda în care a fost acordat creditul. Noua formulă, stabilită de instanța națională, va fi y% + EURIBOR 6M / LIBOR 6M.

1.3         Scurte considerații referitoare la cele patru soluții

Un principiu de bază al dreptului civil este acela al forței obligatorii a contractului. Din principiul evocat decurge consecința că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților.

Dreptul național nu conține norme supletive în materia în discuție. La nivel general, normele supletive stabilesc o conduită obligatorie pentru părți, în cazul în care acestea nu au prevăzut o altă conduită. În concret, legislația națională nu prevede modul de stabilire a dobânzii curente variabile, în absența manifestării de voință a părților în acest sens.

În aceste condiții, soluția prevăzută de punctul i. de mai sus apare ca fiind cea mai întemeiată: în urma constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii variabile, tot părțile contractante vor fi cele îndrituite să stabilească, de comun acord, o nouă formulă.

Soluția de la punctul ii. de mai sus aduce o modificare rezultatului manifestării de voință a părților, în sensul că stabilește că dobândă fixă prevăzută pentru primul an se va aplica pe întreaga perioadă contractuală. S-ar putea argumenta că ingerința este una minimă, în condițiile în care părțile au cunoscut de la început această valoare și au acceptat-o, cel puțin în primul an.

În ceea ce privește soluțiile iii. și iv., considerăm că acestea nu au susținere în vreo normă de drept.

În primul rând, ca regulă, consumatorii solicită constatarea caracterului abuziv al întregii clauze prevăzute de punctul (b) de mai sus. Prin urmare, față de principiul fundamental al disponibilității, specific dreptului procesual civil, admiterea acestui capăt de cerere, astfel cum a fost formulat, atrage consecința că acea clauză, în integralitatea ei, nu va produce efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul. Cu alte cuvinte, instanța de judecată nu poate menține doar o parte a clauzei, marja fixă de y% pe an, stabilind că aceasta va fi valoarea dobânzii curente, în absența voinței concordante a părților. În plus, dacă soluția prevăzută de punctul ii. poate fi criticată că transformă dobânda fixă într-o dobânda variabilă, aceeași critică subzistă și în cazul soluției prevăzute de punctul iii.

Chiar și în situația în care se solicită doar constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la indicele de referință variabil z și se admte acest capăt de cerere, lipsa normelor de drept supletiv împiedică instanțele de judecată să modifice conținutul clauzei și să înlocuiască acest indice cu EURIBOR la 6 luni / LIBOR la 6 luni. Dacă părțile ar fi dorit aplicarea acestei formule, ar fi prevăzut-o în contractul de credit, de la început.

1.4         Analiza și posibilele efecte ale Hotărârii

CJUE a concluzionat că în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze precum cea de la punctul (b) de mai sus, nimic nu se opune ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei.

Printre principalele considerente care au stat la baza Hotărârii se numără:

·       instanței naționale îi revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune;

·     contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic;

·       atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța menționată nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze;

·       consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus‑o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Din lecturarea Hotărârii și a celor de mai sus reiese că CJUE a reformulat întrebarea, reținând, în esență, că i se solicită să determine dacă, în cauze precum cea descrisă, instanțele naționale pot stabili un nou mod de calcul al ratei dobânzii sau să invite părțile să la negocieri în vederea stabilirii unui nou mod de calcul al acestei rate, fără determinarea unor repere pentru aceste negocieri.

Instanța europeană a concluzionat că (i) în absența unor norme supletive, instanțele naționale nu pot modifica clauzele contractuale și (ii) nimic nu se opune ca instanțele naționale să invite părțile le negocieri.

Cu toate acestea, a subliniat CJUE că instanțele naționale vor trebui să aibă în vedere scopul Directivei, anume de a proteja interesele consumatorilor, care se află într-o inferioritate în ceea ce privește puterea de negociere și posibilitatea de informare față de profesioniști.

A arătat CJUE că instanțele naționale vor trebui să stabilească cadrul negocierilor și să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile profesionistului, respectiv consumatorului.

Astfel, față de caracterul obligatoriu al Hotărârii pentru instanțele naționale, rămâne ca fiecare dintre acestea să analizeze situația de fapt dedusă judecății și să determine cel mai potrivit cadru de negocieri, pentru stabilirea echilibrului menționat.

Urmează ca practica judiciară evidențieze, în concret, cum vor stabili instanțele naționale acel cadru. În orice caz, un asemenea demers nu se va putea face cu ignorarea considerentelor Hotărârii: considerăm că instanțele naționale nu vor putea, spre exemplu, să stabilească un interval cu limite nejustificat de mici între care negocierile vor trebui să se deruleze. Pe această cale nu s-ar realiza decât o aplicare indirectă a soluțiilor prevăzute de pct. iii. și iv. de mai sus, demers interzis atât prin Hotărâre, cât și prin alte acte similare anterioare ale CJUE, spre exemplu hotărârea pronunțată în Cauza C-618/10.

CJUE nu a statuat că prin hotărâre judecătorească va trebui să se stabilească un echilibru economic între profesionist și consumator. Acest lucru nici nu este posibil. Echilibrul dorit este unul de natură juridică, a fi analizat prin raportare la raportul juridic concret, dedus judecății. Rolul instanțelor naționale este, în continuare, acela de a asigura protecția consumatorilor, fără, însă, a-i pedepsi pe vânzători sau furnizori, prin aplicarea unui nou mecanism de stabilire a dobânzii variabile care, uneori, poate rezulta chiar într-o dobândă curentă egală cu 0 sau de o valoare negativă.